Sunetul Tacerii

Sunetul Tacerii

Cap 1: Un telefon nevinovat

Ridic uşor bărbia spre înaltul cerului. Balaurii negri împânzesc intreaga boltă iar adierea puternică a vântului se joacă printre crengile îmbrâcate de frunze. Privirea îmi cade pe drumul aproape gol. Doar căţiva oameni mai curajoşi au ieşit pe străzi cu umbrele care nici nu îşi au rostul. Zâmbesc mulțumită iar pe geam işi fac apariţia picături alungite. Gândul îmi sare la cineva care aruncă apă. În clipa următoare sar ca arsă din scaunul din faţa biroului şi mâ întind până la clanţa geamului. Reuşesc să o ating şi mă trezesc la realitate. Scaunul căzuse pe spate cu un zgomot pe care nici nu îl auzisem, m+am urcat pe birou iar in mana ţin clanța geamului şi mă simt de parcă cineva mă opreşte să deschid geamul. Oare ce voiam să fac? Să sar? Imposibil. Sunt la etajul şase iar un singur salt de la etajul acesta ar fi o nebunie curată. Sticla din faţa mea e plină cu broboade de ploaie iar in tăcerea din camera aud ropotul ploii de afară. Cobor de pe birou şi ridic tremurandă scaunul pe care îl lipesc de birou. Arunc o privire spre ceasul de pe perete și văd că e 17:20. Privesc harta lumii de pe masa mea de lucru gândindu-mă ce mă apucase de am sărit aşa. Renunţ la ideea asta complet stupidă şi deschid totuşi geamul. Mă urc pe pervazul geamului, conştientă de aceasta dată și, mă rezem cu spatele de sticla udă. Nu îmi pasă. La fel de alte multe ori nu îmi pasă. Simt cum bluza subţire şterge picăturile de apă. Pielea mi se udă uşor și mă face sa tremur de frig. Privesc spre cer. Ploaia s-a înteţit. Broboade mari de ploaie îmi intră în cameră umezindu-mi hainele de vară. Îmi las piciorul drept să atârne peste geam. În scurt timp șosetele mele preferate sunt ude si la fel şi o mare suprafata din hainele mele. Imi aud telefonul sunând undeva prin camera. L-am aruncat pe undeva iar dupa intensitatea soneriei imi dau seama ca este undeva printre hainele aruncate pe pat. Se oprește iar in scurt timp pornește din nou. Vreau să țip la el să înceteze sau să vină la mine, însă știu ca nu are cum să se întample asta. Vreau să vad cine m-a sunat însa locul perfect de pe geam nu mă lasă. Fără prea mare tragere de inimă cobor de pe pervaz și închid geamul. Continui să îl ignor în timp ce suna din nou și din nou. Ce poate fi așa de important încât să sune cineva de așa multe ori? Mă schimb luându-mi pe mine un ticou larg și lung și o pereche pe pantaloni scurți din blugi și îmi scot șosetele însă nu mă mai obosesc să îmi iau altele în picioare. Îmi pieptăn părul blond și îl prind neglijent la spate cu o clama găsită la întâmplare în fața oglinzi. Pun mâna pe telefonul care era ascuns printre haine. Nici de data asta nu le strâng. Apelantul încetase să mai sune dar observ ca am 4 apeluri nepreluate de la un număr necunoscut. Ce ar putea să aibă un necunoscut să îmi spună așa de important încât să mă sune de 4 ori. Privesc ecranul micului aparat iar telefonul îmi vibreză din nou. Același număr necunoscut. Nu vreau sa îi răspund dar instinctul îmi spune ca voi regreta dacă nu o voi face.
-Alo? spun în telefon
- Ayline? Ce răspunzi așa de greu la telofon?
Colega de serviciu a mamei, doamna Vittoria. Vocea îi e agitată, tremurândă și emoționată , însă nu îmi pare a fi ea. Dar de ce m-ar suna ea şi nu mama.
- Am vești proaste pentru tine. E vorba despre Lorelai, mama ta. Ascultă-mă cu atenție! îmi spune doamna Vittoria, lucru ce ma trezește din amintire.Mama ta și cu mine am avut un accident acum 10 minute. Se pare că din cauza ploii o mașină de pe contrasens ne-a lovit în plin. Mama ta a murit pe loc. Poliția e aici și face ancheta. Nu te speria. Totul va fi bine! spune și închide telefonul fără să îmi mai lase dreptul la replică.
Mobilul îmi scapă din mana și ajunge undeva sub pat. Îl aud cum se rotește de câteva ori pe parchet pentru ca mai târziu să se oprească. Tremur. Mâna înca îmi e lângă ureche în poziția în care mi-am ținut telefonul. Cu ochii mari privesc într-un punct fix o jucarie de pe pat. În minte îmi vin multe ipoteze însa nici una fără o concluzie sigură. Îmi vine să țip însa știu că nu o să reușesc.Femeia aceea îmi spune că totul va fi bine când mama e moartă. Cum ar putea să fie ceva bun în asta? Trag de pe pat o pernă însă nu destul de rapid. Simt cum toată lumea mea se destramă, se prăbușește odată cu mine. Simt cum întreg corpul îmi amorțește și nu mai reușesc să văd clar lucrurile care mă înconjoară. În clipa urmatoăre nu mai sunt conștientă iar trupul îmi atinge pământul. Leșin.
_____________________

Personaje:
https://2img.net/r/ihimizer/img220/3898/72591641.jpg
Daca mai sunt greseli de tastare atunci vina este a lui Ari pentru ca ea l-a verificat si corectat.